Cînd eram copil bunica mea paternă, țața Ioana ne spunea o poezie pe care o învățase în școala elementară, se numea Plugul și tunul, dar nu-și aducea aminte autorul, eu l-am identificat, este vorba despre George Ranetti, un epigon al lui Caragiale, care ar merita o ediție critică, pentru că opera lui a fost cam uitată.
Plugul și tunul
Fabulă
S-au întâlnit un plug ș-un tun
Pe drumul unui mic cătun.
Și drumul așa strâmt era
Că nu putea
Pe el sa treacă decât unul.
Să treacă Plugu-ntâi sau Tunul?
În marea lor nedumerire
Șezură-n loc,
Dar Tunul, țanțoș, c-o privire
Plină de foc,
Și fulgere țâșnind din ochi-adânci,
Se repezi și dete-un brânci
Plugului, zicând:
— „În lături, țopârlan de rând!”
”Eu cel dintâiu să trec se cade;”
Smerit iu urma să-mi mergi bade!”
Dar Plugul spuse cu sfială:
— „Prietene, fără-ndoială,”
„Pesemne ești smintit, ori… Krupp?”
„Aș înțelege-o rugăminte;”
„Dar să-mi ordoni să treci-nainte?!”
- „Ordon! Iar de nu vrei, – te rup!”
Ș-adaogă: „Nu mă cunoști,”
„Desigur dacă îndrăznești”
„Porunci-mi să te-mpotrivești”
Eu-s fruntea falnicelor oști,„
Și nu s-a-ncumetat nici unul„
A umili pan-acum Tunul!
„Nemernic Plug,”
„Eu aș putea”
„Doar c-o ghiulea”
„Să te distrug!”
„Ar fi să-ți fac însă o farsă”
„Nedemnă de puterea mea.”
„Privește!”
„Și, spune-mi, nu te îngrozește”
„Această gură ce foc varsă”
„Ca un balaur din povești?”
„Și, spune-mi, nu te îngrozești”
„Când glasu-mi suna mânios”
„Ca trăznetul cel fioros?”
„Să-nfrunți, tu, forța mea haină,”
„Tu, vierme târâtor în humă?!”
„O, Plugule, asta-i o glumă!”
„Eu pot preface în ruină”
„Cetăți cu ziduri seculare”
„Și pot trimete la plimbare”
„Pe celălalt tărâm, o Plug,”
„Zecimi de mii de inși !… Toți fug”
„În fața Tunului năpraznic!…”
„Zău, recunoaște: fuși obraznic!”
Sărmanul Plug rămase o clipă
Îngândurat.
Unui puternic îngâmfat
E greu să-i dai răspuns în pripă.
Dar, după ce se chibzui,
Grăi:
— „Mărturisesc cu resemnare:”
„Puterea ta este mai mare,”
„O Tun”
„Nebun!”
„Și-și închină fața sa plânsă”
„Mărturisește și tu însă”
„Ca și eu deși nu-s fălos”
„Pe lumea asta-s de folos!”
„Urgia ta pustiitoare”
„Distruge sate si ogoare,”
„Și ori pe unde treci lași gol,”
„Ruina, jale și pârjol!”
„Ș-atunci vin eu, Plug oropsit,”
„Și dreg ce tu ai nimicit:”
„Colibele nefericite”
„Și lanurile aurite,”
„Ca-n urma brazdei Plugului”
„Cresc spicele belșugului,”
„Și nu-i pamânt mai mult bogat”
„Ca cel cu sânge îngrășat!”
Așa vorbiră plug și tun
Pe drumul micului cătun.
Dar, iată, după un tufau
Le iese-n cale un țăran,
Care le zise: — „Pace vouă!”
„Unelte sunteți amândouă”
„De o potriva de utile:”
„Tu, mândre tun, ești vitejia,”
„Tu, plug umil, ești hărnicia!”
„Și trebuie sa vă legați”
„Ca frați!”
„Și, mai ales, să nu uitați”
„Ca eu țăranu-n veci jertfit,”
„Ca mucenicul osândit”
„Să piară pe aprinsul rug, —”
„Eu mânuesc și tun și plug!”
Pour la bonne bouche tata avea o altă poezie favorită, lui îi plăceau poeziile de dragoste, era un romantic, am și acum o antologie cumpărată din primul meu salariu de inginer cum scrie pe ea, pe lîngă Atît de fragedă, Pe lîngă plopii fără soț, pe care le-am învățat și eu pe dinafară la sugestia lui, și știu să cînt și romanțele lor, tatei îi plăcea imens o poezie scrisă de Otilia Cazimir, Lumini și umbre, un superb poem simbolist și una din cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română.
Lumini și umbre de Otilia Cazimir
Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.
Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.
De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.
Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.
Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.
Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.
Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.
Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.
Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.
Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.
Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.
M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.
