Poezii de Adrian Bercea

***** 

Mi s-a umplut sufletul de păsări.

Mă smulg cu durere din stufuri,

din lacuri mă desprind cu zbatere de aripi,

 (din câmpuri, din mirişti şi din margini de plopi

mă desprind spărgând cercuri de frig.

Ca un strigăt de moarte,

ca un dor neştiut,

ca liniile tăiate brusc,c

cu braţul nervos,

pe o planşă de desen albă

dorind parcă să ucid depărtări.  

(masca) 

A-ţi purta lacrima ca pe o sabie e o însingurare. 

Oameni ai mei, port pentru voi o mască

Să nu vă tai.  

(autoportret la miezul nopţii) 

Drumurile şi-au şters singure paşiişi au pierit în munţi.

Munţii s-au dat în lături

şi s-a întins câmpia

care şi-a înecat ceţurile în marea

care s-a evaporat în corăbii

naufragiate pe nisipurile mişcătoare

ale chipului meu. 

Cine eşti tu, cel din oglindă?

Noaptea îşi bate ceasul de taină.

Cel din oglindă râde spre mine.     

(renunţare) 

Nu-ţi mai înfige steagul,

soldate,

şi pe această tristă redută;

semnul trecerii tale

nu e-n izbândă,e în plecare…  

***** 

Sufletele noastre

gări din care a plecat

şi ultimul tren.

Poate o vorbă

plutind încă

prin aerul îngheţat,

poate un sărut,

poate o privire, o geană,

ca o frunza în vânt,

poate o arcuire de braţ

-vor susţine, ele doar,

clipa,

ca o proptea

într-un tablou

de Salvador Dali.

Sau poate speranţa

capătului de linie

într-o ceaţă

dinspre un viitor sau un trecut

niciodată

înspre prezent.  

(periplu într-o seară de mai) I

 Rupe-ţi privirile de imaginile violente ale plopilor

încet, cu o desfrunzire parcă,

spre asfaltul călduţ

lovit tandru

de ploaia de mai

şi lipeşte-ţi cumva chiar tâmpla

de negrul asfaltului

lăsându-ţi gândul sau altceva

ca o nadă

pentru trecerea nevăzută

a unor iuti peşti abisali.

Sau întreabă-te tu însuţi dacă exişti,

şi asemeni ţie, ceilalţi dacă există,

cum stai pe banca udă

şi tai cu privirea mulţimea răzleaţă

precum un câine singuratic haita gălăgioasă

urmându-şi tăcut, cu ochii ficşi, drumul neabătut.

 II Alergi copile cu desene de cretă,

cu infinite figuri de cretă alergi,

cu râsul tău în soare alergi,copile, cu râsul tău,

mai înălţând un zmeu,

mai prinzând o şopârlă de câmp. 

III Crescut strâmb eşti,

crescut strâmb spre lună,

crescut deasupraca să respiri singur,

numai tu să tragi în piept aerul tare, de moarte, al păsărilor,

rigidizat în aceeaşi mişcarea amintirii în jurul ei înseşi. 

IV Stelele sunt fierbinţi.Aruncată în stradă, noaptea

bolnavă de ftizie

bate la uşile oraşului

 cu atmosfera din Kafka.

Eşti singur.

De la o fereastră ascunsă

aştepti semnul

care îţi va împlânta

pumnalul rece în inimă

de două ori.  

(rugăciune) 

Sufletul meu ce se destramă

Ia-l, Doamne, tu, în palma taşi suflă-i tu alcătuirea

ce iarăşi dreaptă-n timp va sta.

 Nu pune-ntr-însul tu uitarea,

ci dă-i tu forţa, dă-i ceva,

să poată ţine-n el durerea

ce tot tu, Doamne,-o torni din palma ta.  

(cuptor)                                                           

după G. Bacovia                        

amiază incandescentă

turnată precum plumbul topit

pe gâturile prizonierilor

când atingerea barelor din tramvai

îţi trimite flash-uri din memoria colectivă

a muncii la Canal

bacovian, “cu lutul de caldur-asudat”

nu ne mai descompunem

ci ne mumificăm de vii

direct în dogoarea ce iese din asfalt

ca-ntr-un balsam divin

noi, slujitorii zeului Ra

care stăm în staţia de tramvai

de parcă ne-am mântui…  

(bibliofilie) 

Îmi voi aşeza inima

În golurile acelea din literele de tipar: în o, în a, în e, în p şi în b,

pe care atât îţi plăcea să le umpli

cu creionul sau carioca

când te gândeai aiurea

sau cum să mă părăseşti,

nepăsătoare de amarul frunzelor

ce ţi se vor aşterne sub paşi

precum toate paginile alea care au zburat,

toamna,

când cine ştie prin  ce bibliotecă de provincie,

tot umplu litere prin cărţi

spre disperarea

vreunui cititor

de peste un an

de peste doi

de peste niciodată…  

(prin gaura cheii din vis) 

Carne înşelată -privesc prin găurile din vise

ca prin gaura cheiide la camera fericirii:dincolo eşti tu…“eşti atât de frumoasă” -apuc să-mi zic numai

şi fug în cămaşa de forţă

urmărit de doi malaci

pe culoarul

spitalului de nebuni.   

N:N: Adrian Bercea este student la Limbi străine, secţia Japoneză Română, şi în timpul liber scrie poezii sau schiază.

Eseu de Emanuel Ulubeanu

Cum ar fi să-i spui cuiva ca nimeni nu este modest, afară de tine?             

Multaşteptatul prilej pentru a porni o critică la adresa postmodernismului pare să se fi ivit. Folosindu-se de toate tehnicile acestuia, primul fragment de roman făcut public de Alexandra Isac reuşeşte nu numai să se distanţeze de la limitele în care a stagnat literatura postmodernă a ultimelor decenii, ci desăvâreşeşte – poate chiar inconştient – un atac magistral asupra fundamentelor programului postmodern. Finalul capitolului Tanti Melania şi domnişoara Lisette realizează, în roman, trecerea spre confesiune.           

 Dacă primul capitol plonjează în discursul unui context apparent rupt, printr-un puternic contrast, de restul cărţii, acest al doilea capitol constituie pârghia spre următoarele pagini de carte, care vor deveni o confesiune cu aspect de roman eseu. Capitolul se încheie cu un scurt comentariu asupra literaturii, dar nu devine numai astfel metatext, pretextul pentru acest comentariu fiind impresile despre o punere în scenă a Annei Karenina, care dezamăgeşte personajul cărtii noastre. Pentru că tot ceea ce ar fi putut fi spus a fost deja spus, postmodernismul îşi formează paradigma de vocabular semantic făcând apel la textele consecrate. Depăşeşte intertextualitatea şi ajunge la citat, dar citatul nu este preluat arhetipal, ci arhetipul este demitizat, ironizat, stâlcit, ori mutilarea romanului lui Tolstoi este ceea ce intrigă şi dezamăgeşate totodată personajul nostru: Doamne! Cum să ignore moartea copilului? exclamă Catinca, iar acest strigăt de indignare poate fi nu numai pretextul digresiunii despre esenţa literaturii din finalul capitolului doi, ci poate deveni pretextul unui program literar care să încheie capitolul postmodern al istoriei literare şi să deschidă drumul unei noi căi.           

 Comentariul personajului referitor la esenţa literaturii, care, la o primă lectură, poate părea manierist, subzistă prin simplitatea lui, apropiându-se dintr-un punct de vedere chiar de o afirmaţie a lui Nichita Stănescu dintr-un eseu inclus în Fiziologia poeziei[1]. Pentru că (s.n.) literatura prin esenţa ei este cea mai sensibilă şi măreaţă dintre arte. Îţi dă posibilitatea să faci totul dintr-o dată: să pictezi, să sculptezi, să cânţi… şi cred cu adevărat în asta. Şi pe de altă parte, este trăire prin excelenţă. Daca poţi să faci literatură, atunci poţi spune că trăieşti este probabil şi argumentul opţiunii autoarei pentru A SCRIE (acest roman), unde confesiunea nu face decat să demasce vocea scriitoarei. Într-adevăr, cum bine spune Nichita, literatura are materia primă cea mai abstractă dintre arte, dar ce poate fi mai abstract decât sensibilitatea, sentimentul, în ultimă instanţă trăirea. Această întrebare: Ce este literatura? Nu poate să fie nici măcar abordată înainte de a fi răspuns la o alta preliminară: Ce este viaţa? spunea Charles du Bos (du Bos Charles – Charles du Bos, Qu’est-ce que la littérature, Plon, 1946, cap I).           

 Romanul Zuihitsu al Alexandrei Isac se compune din fragmente de viaţă şi rămâne unitar pentru că viaţa este una singură. Alexandra Isac face dovada stăpanirii perfecte a stilurilor, fiecare fragment de viaţă fiind surprins de alt limbaj. De la realismul iscusit al primului capitol de o vitalitate caragialescă trece la rafinamentul asemănator unor momente descriptive din proza eminesciană. De la confesiunea de tip dialogat ajunge la citate din sine, parcă extrase din paginile propriului jurnal. De la un capitol de moment epic şi schiţă lirică ajunge la citat, alte pasaje luând formă de eseu. Capitolul Batista este dovada depăşirii tehnicii postmoderne, surclasarea fiind înfăptuită atunci când stăpâneşti tehnica de la care te postsituezi. Aminteşte rândurile unei povestiri omonime capitolului, semnată de Ryunosuke Akutagawa. Fireşte că ceea ce a fost spus poate fi respus, dar citatul nu mai este aici locul unei satire sau a unui palimsest, ci se încadrează perfect în text. Dacă din cauza unei greşeli de tipar Alexandra Isac ar fi omis ghilimelele, probabil că cel mult un cititor pasionat al lui Ryunosuke Akutagawa ar fi putut recunoaşte unde începe şi unde se sfârşeşte citatul, dacă i s-ar fi spus ca este vorba de un citat… Limbajul textului în care cuvintele lui Akutagawa sunt încastrate nu este cu nimic mai prejos de frazele scriitorului japonez, aşezate între ghilimele. Cel mai clar paragraf de eseu din roman este discursul despre timp, care ia forma unui perfect discurs argumentativ, teza şi antiteza fiind la ordinea zilei. Ordinea textului este conferită de întrebari. Retorica întrebărilor pare pesimistă, fără însă sa fie – de fapt – astfel. Ultimul rând al capitolului Ce s-a pierdut şi pierdut a rămas definitiv sună astfel: Aşa cum timpul este scurt aşa şi viaţa, aşa şi fericirea, care spun unii, nu poate fi atinsă niciodată de fapt, dar atâta timp cât este »scurtă«, înseamnă ca este, înseamnă că există. Şi dacă există, ce e? Este întrebarea sub semnul căreia stă un capitol mai scurt. Deşi tema pe care o abordează întrebarea este din cele mai înalte, soluţia capitolului este cât se poate de ironică şi de autoironică: greu de spus ­[…] Ce zăpăcită sunt! Ce stări imi crează! Da, m-am hotărât! Există!, dar autoironia nu face decât să ascundă sentimental unei profunde descumpăniri: …în condiţile în care mă aflu, nu prea cred că există. Tocmai eu spun asta?[…] ce stări imi creaza! Să fie oare falsă modestie? Alexandra Isac debutează cu acest roman-eseu situându-se deasupra esteticii postmoderne din al cărei legământ se zbate să se elibereze literatura universală înca de la începuturile acestei epoci de progres numai tehnic. Romanul ei nu are consistenţă epică! şi tocmai aceasta îl salvează. Problematizările atât de intime din acest roman riscau să cadă în banal odată cu apăsarea greutăţii unei poveşti. Densitatea cu aspiraţie spre eter a romanului-confesiune de tip eseu s-ar fi îngroşat devenind numai o banală proză clasicizabilă. Ca formulă, însă, romanul rămane obiectiv, Alexandra Isac depăşind astfel metoda romanului subiectiv, fară să renunţe  - cu toate acestea – la analiză. Analiza stărilor sufleteşti este cheia în care trebuie citit textul. Vocea obiectivă nu este decât masca şi totodată mijlocitorul între două voci ale aceluiaşi eu, între două feţe de Ianus, ce nu privesc, de această dată în timp, ci în »spaţiu«, una spre exterior, alta spre interioritate.Obiectivitatea provoacă senzaţia cunoaşterii depline a gândurilor personajului, dar acesta se identifică cu vocea narativă. Dacă romanul este formal obiectiv, subiectivitatea ia de fapt proporţii deosebite.Se dezvăluie stări ce ţin de intimitatea fizico-trupească cea mai intangibila a olfactivului ieşit din comun: Oare câte personae înţeleg asta, oare câţi pot mirosi iarna?…Cred că depinde de gradul de romantism din fiecare suflet. Bineînţeles gradul de înţelegere creşte proporţional cu cel de romantism. E o părere strict personală (s.n.) Nu am întrebat pe nimeni, sinceră să fiu, ce părere are despre asta. Apropo, cât de superficiali par a fi unii oameni!!! Acum imi vine în cap o treabă amuzantă: cum ar fi să-i spui cuiva că nimni nu este modest afara de tine? (capitolul Miroase a iarnă). Intuiţia este apriorică raţiunii, dar nu se poate constitui cu adevărat decât în posteritate faţă de aceasta. Dacă intuiţia cărţii pleacă de la nivelul sensorial, de la miros, raţiunea romanului este autoanaliza, iar autoanaliza este mereu întotdeauna benefică … mai grea… mai autentică. Romanul este sincer şi spontan – vorbit şi scris, scris şi citit, precum o limbă străină făcută cunoscută unui cititor. Analiza obiectivă a subiectivităţii nu are voie să se oprească însă aici, ci personajul trebuie plimbat în contuinoare, prin timpuri noi, prin ganduri noi, prin alte stări, tot printre vis şi realitate.    

Buşteni, 14 martie 2008    ***

---

[1] Dintre toate artele, nici una nu foloseşte un material atât de abstract ca literatura. Sunetul muzicii este infinit mai supus analizei matematice decât vorbirea (în ultimă instanţă, cuvântul)  -  Stănescu Nichita – Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei. Proză şi versuri, Editura Eminescu, 1990, 20.

[2] Incendiu pe Magheru

P.S. Cine este fratele Emanuel? Nimic mai simplu este chiar studentul meu Emanuel Ulubeanu de la Germana Romana, aici in ipostaza de critic si eseist literar. Daca de obicei analizeaza chiar scriitorii români clasici, am discutat cu toţi colegii lui despre Urmuz. Blaga şi Arghezi acum are ocazia sa analizeze chiar textele colegei sale de la Japoneza Română, Alexandra Isac. Orice sac îşi are petecul  şi orice operă de ficţiune criticul. Cu toate acestea Emanuel m-a rugat sa va transmit ca este vorba totusi de un eseu autonom, nu de un text de escorta. Oricum ii admir maturitatea stilistica si sper sa nu renunte la scris. Pun pariu ca va ajunge un mare eseist, român sau german, cine ştie?

Tata a vrut televizor sâmbătă seară de Bogdan Suceavă

TATA A VRUT TELEVIZOR SÂMBĂTĂ SEARA

Prima oară s-a întâmplat într-o luni. Era înaintea emisiunii omagiale dedicate tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în seara de după lucrarea de control la matematică la care am luat patru. S-a stins lumina în mai bine de jumătate din Găieşti, începând de la salonul de coafură şi atelierul de fotografie, pe toată partea dreaptă a străzii principale (care se cheamă Nicolae Bălcescu), pe lângă judecătorie şi liceul industrial nr. 2, către autobuze şi către satul Gura Foii, până spre valea râului Potop, cel care se umflă şi de care auziţi la televizor că ia casele şi le duce spre izvoare când, la vreme de inundaţii, începe să curgă invers. Asta mi-a explicat tata. Întunericul m-a prins în casă. De-abia mă întorsesem de la un fotbal unu la unu cu Mache. Nu s-a auzit nici un poc, doar s-au stins toate luminile dintr-o dată. Nu se mai vedea nimic. S-a făcut beznă. Tata a zis:

- Unde e lanterna aia?

- Nu dau de ea, a zis mama căutând orbeşte prin debara.

- Dar lumânările?

- Nu ţinem în casă, trage a rău.

Către mine, căutându-mă prin întuneric:

- Ai apucat să-ţi faci lecţiile?

Nu apucasem. A doua zi am scăpat fără alt patru, pentru că tovarăşa învăţătoare a înţeles că s-a stins lumina. De fapt nimeni nu-şi făcuse lecţiile. Tovarăşa nu ne-a ascultat la geografie. Lecţia era despre sistemul energetic naţional. Ştiam despre hidrocentrala Vidraru, pe care o văzusem când am fost cu şcoala (excursia a costat şaptezeci de lei) şi de termocentrala Turceni, al cărei coş e mai înalt decât turnul televiziunilor din America, după cum scrie undeva prin manual.

După şcoală am jucat fotbal cu Mache şi cu Dan şi cu Laurenţiu şi cu Mircea pe terenul din spate, până au venit nişte băieţi de-a şasea şi ne-au dat afară. Atunci Laurenţiu a spus:

- Tata zice că o să se stingă lumina aşa în fiecare seară.

- N-are cum, a zis Mircea, aseară a fost o pană pe reţea.

Mircea şi-a pus căciula pe cap. Avea o căciulă frumoasă, roşu-albastru, pe care scria C.S.Tîrgovişte.

- Atunci de ce-a ţinut de la opt până fix la două noaptea? a întrebat Laurenţiu.

Chiar atunci pe mine a început să mă mănânce urechea. Mă mânca foarte tare.

- Ia te uită ce i-a ieşit, a zis Laurenţiu.

Aşa că n-au mai vorbit de pana de curent, au început să se uite la urechea mea. Se umflase şi se făcuse foarte roşie.

- L-a muşcat ceva.

După aceea am făcut concurs de scuipat pe şanţ, până când Mache a zis:

- Hai să ne cărăm acasă.

Dan stătea către marginea oraşului, la mirişte. Laurenţiu dincolo de gară. Mircea stătea într-un loc care se chema la ţigănie.

Am ajuns acasă şi am început să-mi fac repede lecţiile. Nu mai aveam chef de mers la fotbal. Eram ameţit şi îmi venea să vomit.

- Fir-ar să fie de viaţă, i-a zis mama lui tata. Iar ai fumat în baie şi au prins cearşafurile miros. Mă ustură mâinile de la atâta spălat rufe. Şi tu fumezi în baie.

- Pune-le şi tu la uscat afară, în curte.

- N-ai idee că lu’ Popeasca i-au furat macaturile şi cearşafurile şi feţele de pernă de olandă săptămâna asta? Nu mai poţi pune afară nimic. De ce n-ai cerut şi tu apartament cu balcon?

- Bine, atunci fumez afară. Să-ţi arăt întâi ce-am adus.

Şi atunci tata a scos din rucsacul cu care mergea la serviciu o lampă. Era un obiect argintiu, cu oglindă frumos lustruită, cu fitil albăstrui, cu o sticlă înaltă, ca un gât de girafă.

- E frumoasă, a spus mama. De unde o ai?

- Mi-a dat-o vărul Tase. La ei nu s-a întrerupt lumina ieri seară. Lor nu le trebuie acum.

- Cum aşa? s-a încruntat mama.

- Se face numai pe o parte de oraş. Economie şaizeci la sută la consumul casnic. Nu s-a anunţat nimic oficial, dar primăria şi-a luat angajamentul la judeţ. Trei săptămâni pe o parte de oraş, trei pe alta.

Era o toamnă caldă. Când veneam către casă călcam pe frunzele castanilor prin parcul pionierilor, acolo unde se jucase tovarăşa Elena Ceauşescu în copilărie. În parc era un lac pe care cercul de navomodelism venea să exerseze cu vaporul radiocomandat trimis de un club înfrăţit din Republica Democrată Germană. Cu ei coresponda cercul de germană. Anul acela am fost foarte fericit să prind trei minute la cronometru cu vaporaşul. L-am dus până în mijlocul lacului şi l-am trecut de baliză, apoi l-am ghidat înapoi. Am luat nota foarte bine. Îmi plăcea să mă joc în parcul pionierilor.

- Mama, am spus, azi m-a mâncat foarte tare urechea, iar acum mă mănâncă sub piept.

- Taci din gură, hai să vedem cum merge lampa. Ce fel de gaz trebuie?

- N-am decât o sticlă, a zis tata, dar pot să fac rost mâine de mai mult de la autobază. Vărul Tase e prieten cu paznicul de noapte de la IRTA.

Mama a luat lampa şi, cu grija cu care scoţi ouăle din sacoşă, a pus-o pe masă. A turnat gazul, a pus capacul, trecând filtrul prin ochi. A scăpărat chibritul. Lumina s-a aprins imediat. Era ca o lanternă mai slabă.

- Totul e să aibă oglinda curată, a zis tata. Când îl trece pe vărul Tase pe economie şi ne bagă nouă lumină, trebuie să le-o duc înapoi.

- Să nu te mai joci cu mingea prin casă, a zis mama.

M-am dus la baie şi m-am uitat în oglindă. Pe piept îmi apăruseră multe umflături roşii. Am scos din buzunar o monedă de un leu şi le-am acoperit pe rând. Era bine când simţeai rece. Apoi am dat cu apă. A trecut mai mult când am dat cu spirt. Adică trecea şi după aceea începea din nou.

- Ce faci acolo? a întrebat tata.

- Uite ce mi-a ieşit.

- Ptiu, ce urâte sunt. Te mănâncă?

- Da.

- Spune-i lu’ mă-ta.

M-am dus şi i-am arătat mamei.

- E un fel de urticarie. Să te vadă tanti Neli.

Tanti Neli e asistentă medicală la spital. Ea mi-a zis să mai dau cu spirt când apar.

Pe vremea aceea Dobrin juca la C.S. Târgovişte. Nu că ar fi grozav de important pentru povestea pe care v-o spun, dar pentru mine e important. Au venit să joace odată şi la noi, la Găieşti, cu Chimia, echipa noastră, cu Leatu în poartă, şi cu Falcao, Merce şi Păstaie. I-au bătut cu cinci la zero, am fost la meci. Am fost fericit că i-am văzut de aproape. La sfârşit galeria Chimiei a cântat pentru ei, ori, ora, ceseu’ intră-n A. Am cântat şi eu cu ei. Apoi m-am dus acasă.

În seara aceea s-a stins iar lumina. La ora opt ne-am pus în pat şi am încercat să adormim. M-aş fi jucat cu lampa puţin, dar mama stătea tot timpul cu ochii pe mine. Dormeam pe patul pliant, că fotoliul pat se rupsese şi tata nu găsea stinghie de doi’şpe.

Tata se foia în pat. Atunci s-a ridicat în capul oaselor şi a zis:

- Unde văd eu filmul de sâmbătă?

Era un film despre doi fraţi buni, Rudy şi Tom, şi despre un om rău, pe nume Falconetti, care vroia să-i omoare. Tata se uita la film în fiecare sâmbătă.

- Du-te la vărul Tase.

- Şi cum mă întorc după film? Îmi trebuie neapărat lanterna.

- Nu ştiu unde e.

- Nu mă pot întoarce pe întuneric. La vărul Tase pe câmp ies nişte sârme din pământ, parcă sunt puse capcană. Şi sunt mulţi câini. Îmi trebuie lanterna aia de bicicletă.

- Nu mai ştiu unde am pus-o.

Atunci le-am zis:

- Tata.

- Ce e?

- Nu mai căutaţi lanterna.

S-a făcut o clipă de linişte.

- Mi-a căzut din mână când am făcut experienţe cu ea. S-a spart. Am pus-o la gunoi.

- Futu-i mama mă-sii, a spus tata, calm.

Aşa vorbea înainte să-mi trosnească una. Stătea în capul oaselor în pat. De data asta nu m-a luat la bătaie.

- E foarte greu să găseşti baterii şi lanternă, a zis tata, mult mai greu decât să faci rost de lampă cu gaz.

- Ne trebuie de toate, a zis mama. Ne trebuie şi o lampă a noastră.

- Da, ştiu, a spus tata, ne trebuie şi televizor mare, şi maşină de spălat, şi telefon. Ştiu. Am făcut cereri pentru toate.

Se foia în pat.

- Mă duc la o ţigară, a zis tata.

- Nu mai fuma în baie.

- Nu, nu, a zis el.

A ieşit în pijamale pe scări, în întuneric. A stat acolo şi a fumat toată noaptea. Eu nu mai ştiu, am adormit.

A doua zi tata s-a întors de la serviciu cu două lanterne. Una chinezească, verde, şi una românească, de bicicletă, ca cea cu care mă jucasem eu înainte să se oprească lumina.

- Dacă te mai joci cu ele iau şoriciul de pe tine, mi-a spus tata de cum a intrat pe uşă.

Sâmbătă seara s-a dus dincolo de blocurile de la Arctic, şi a văzut filmul la vărul Tase. Ne-a spus, când s-a întors:

- Am trosnit un câine peste bot cu umbrela. Era un câine mic, chior, cred că-şi pierduse un ochi într-una din sârmele alea care ies din pământ.

Tata avea dreptate. Apăruseră mulţi câini chiori în Găieşti în ultima vreme. Mai ales de când se stingea lumina şi de când se terminaseră blocurile de la Arctic şi şantierul uitase tot felul de fiare prin tot locul.

A doua zi, duminică, tata s-a urcat pe bicicletă şi s-a dus la Gura Foii, de unde s-a întors către seară cu o cutie de fier, cu sticlă pe o parte. Semăna cu un televizor, doar că era goală înăuntru.

- Ce e porcăria asta? a întrebat mama.

- O chestie, a zis tata.

Şi-a făcut cruce şi a zis:

- Iartă-mă, Doamne, că ciocănesc în sfânta zi de duminică.

Apoi a pus-o pe masa de la bucătărie şi a început să umble la ea. Multă vreme nu m-a băgat în seamă. După aceea a spus:

- Cară-te de aici.

Trăsese trei fire din cutie, fiecare de altă culoare, şi făcuse cu dăltiţa vreo zece găuri pe partea de sus. Prin gaura care ieşea din sticlă, în mijlocul ecranului, trecuse un tub de cauciuc. După aceea nu mai ştiu, că m-a dat afară.

Luni seara n-a mai zis nimic când a venit acasă. S-a dus direct la debara, şi-a luat cutia, şi a început iar să meşterească la ea. A pus înăuntru un fel de roată dinţată de bicicletă, care avea în loc de dinţi palete deschise lateral. Roata era legată în exterior de un fir de alimentare către o baterie Elba de 4,5 V, ultima pe care o mai aveam în casă.

- Ce vrei să faci cu asta? a întrebat mama.

- Să-ţi rezolv toate problemele, a spus tata. Absolut toate.

Mi s-a părut un răspuns ciudat, dar n-am zis nimic. Nu ştiam ce avea să urmeze.

De fapt eu l-am văzut prima oară. A înfipt zece ţigări Mărăşeşti fără filtru în găurile din susul cutiei, le-a aprins, şi a început să fumeze, trăgând în piept toate cele zece ţigări odată. Atunci s-a făcut galben şi a căzut pe jos, cu ochii daţi peste cap şi pumnii chirciţi.

Tanti Neli, care e divorţată şi are carnet de conducere, a scos Dacia 1100 din garaj şi l-a dus la sala de urgenţă. L-au dus pe braţe ea şi mama până la maşină, după ce i-au tras palme şi l-au dat cu spirt. Eu le-am ţinut de uşi.

Drumul nu a fost lung. Când eşti în maşină, în Găieşti ţi se pare totul aproape.

La urgenţă tata şi-a revenit de-a binelea când aşteptam la coadă. Tanti Neli a vorbit cu doctorul să-l vadă pe tata peste rând. Doctorul a zis de la prima vedere:

- A, e clar, intoxicaţie cu nicotină. Fumezi mult?

- Două pachete pe zi, a zis tata, săltând din umeri.

- Mda, a zis doctorul. Şi acum trei luni cât fumai?

- Cred că nu mai mult de unul.

- Unde lucrezi?

Tata, trăgându-şi sufletul a răspuns:

- La secţia electrică de la Chimica.

- Mda, a zis doctorul. Nu e grav, o să trebuiască să bei lapte mult şi să o laşi mai moale cu fumatul.

- Domnule doctor, a zis atunci mama, i-a luat Dumnezeu minţile, acum şi-a făcut narghilea.

Dar doctorul nu se mai uita la ei. Începuse să mă măsoare lung pe mine.

- De când are băiatul acest simptom?

S-a rotit prin încăpere şi a venit până în dreptul meu.

M-am uitat în oglindă şi am băgat de seamă că petele acelea apăruseră iar. Pe faţă, pe gât, peste tot. Mă mânca peste tot.

Doctorul m-a pipăit pe obraz. Avea degetele calde şi m-a mâncat şi mai tare.

- Cred că e o alergie pe fond nervos, a spus doctorul. Când e stresat face această reacţie.

Mi-a tras de marginile ochilor.

- Da, a spus doctorul.

- Puah, spuse tata, o fi vreun delicat.

- Îi prescriu o reţetă împotriva mâncărimii. Nu ştiu când o să scape de asta. E o chestie. Poate să rămână cu ea toată viaţa.

A avut dreptate, în săptămâna aceea m-a mâncat tot timpul. Atunci, la plecare, doctorul i-a tras o palmă peste fund lui tanti Neli, care a râs. Apoi ea ne-a adus pe toţi trei acasă. Tata a băut un pahar de lapte şi s-a culcat.

A doua zi mama s-a dus la farmacie şi mi-a adus reţeta. Tare bună a fost, era mai bună ca spirtul, îţi lua mâncărimea de tot.

Miercuri după-masa tata a venit de la centrala electrică şi s-a dus direct la debara. Nu şi-a mai găsit cutia.

- Unde mi-e amplificatorul cu fum? a întrebat tata.

- Nu te mai las să fumezi zece ţigări deodată, nesătulule, a spus mama.

- Unde l-ai pus? s-a dus tata către ea cu ochii ieşiţi din orbite.

- Nu te mai las.

- Te omor.

- Ba tu te omori singur. N-ai văzut ce-a zis doctorul?

- Nu e o narghilea.

- Dar ce e?

- Nu îţi spun, a zis tata, unde l-ai pus?

- L-am dus în boxă.

Tata a ieşit imediat în curte şi în cinci minute şi-a adus cutia în bucătărie, ne-a dat afară şi a încuiat uşa cu cheia. S-au auzit bocăneli de daltă şi ciocan până către miezul nopţii. M-am trezit şi mă mânca piciorul drept, deasupra genunchiului. Am dat cu vată înmuiată în soluţie, m-a lăsat mâncărimea şi m-am culcat la loc.

Aşa a făcut tata toată săptămâna. A bocănit serile în bucătărie, cu uşa încuiată.

Sâmbătă seara mama l-a întrebat:

- Nu te mai duci la vărul Tase să-l vezi pe Falconetti?

- Nu mai e nevoie, a zis tata şi îi râdeau ochii. O să vezi de ce.

- A, nu, asta nu, să nu aduci narghileaua în dormitor, a zis mama.

- Dă-te la o parte, a zis tata.

- Nu fumezi aici.

- Fumul iese prin captator şi se duce pe furtunul ăsta afară. Furtunul are trei metri, ca să nu bată în balcon la tanti Neli. Du-te şi îndreaptă-l spre balconul lu’ Popeasca.

Mama aşa a făcut.

Tata s-a aşezat ca un paşă pe perna de pe covor, a băgat ştecherul televizorului sport în lăcaşul de priză al narghilelei pe care abia atunci l-am observat, după care a apăsat pe buton cu un gest mândru. Roata dinţată din narghilea a început să se rotească. Un zgomot ca un zumzet venea dinăuntru. Ţigările se sugeau toate zece deodată.

Tata fuma cum ai cânta dintr-un cimpoi. După câteva clipe s-a aprins un beculeţ mic, roşu. Tata mi-a zis, gâfâind:

- Deschide televizorul.

I-am dat drumul. A început să se vadă. De fapt imaginea era mai mică decât trebuia, dar se vedea foarte bine. Filmul lui tata abia începuse. Ne-am uitat la film câteva clipe, răstimp în care tata a tot fumat din aparatul pe care-l făcuse şi care acum ţinea loc de priză.

- Nu-ţi face rău? a zis mama.

- Nu, că i-am tras un filtru chimic care reduce nicotina la nivelul unui beteu de calitate. Mai mult de atât nu pot nici americanii.

După o clipă tata arătă cu degetul către televizor. Zise:

- Al dracu’ Falconetti ăsta.

M-am uitat către bezna de afară. În toată partea asta de oraş numai la noi strălucea lumina albăstruie a televizorului.

 

preluat cu acordul autorului din volumul Imperiul generalilor târzii şi alte povestiri, Editura Liternet, 2003

Zuihitsu de Alexandra Isac

Ce ar fi dacă proza lui Marin Preda din Întâlnirea din pământuri s-ar întâlni cu jurnalul mai bine spus cu cartea de căpătâi al lui Sei Shonagon? Dacă cei doi nu s-au întâlnit niciodată în realitate dar o fac cu siguranţă în proza studentei mele de la Japoneză- Română, Alexandra Isac din care colegii mei de la secţia de Japoneză au reuşit să facă în câţiva ani o mică japoneză. Preda a explorat lumea orientală într-o nuvelă cu subiect militar, Friguri, dar acolo era vorba despre războiul din Vietnam. Sper să vă placă povestirile Alexandrei, eu le-am citit şi mie mi-au plăcut, şi sper să am o mînă bună. Volumul ei se numeşe Zuihitsu, evident are un titlu japonez.  

Maica 

-Şi uite aşa, maică, m-am hotărât să ma duc la domnu’ director ca să-i cer casă. M-am îmbrăcat cu o rochiţă cu decolteu, mi-am pus o pălărie pe cap şi m-am dus chiar a doua zi la domn’ director. Secretara m-a poftit să intru şi m-am prezentat ca nevasta lu’ Nicolae. Domn’ director mă privea cu nişte ochi blânzi şi rabdători.

“-Ce e copilă?

-Uite domn’ director, am venit să vă spun că noi nu avurăm parte de o casă. Am stat până acu’ la subsol, la propretar.

-Vai copilă, da’ Nicolae ce a păzit până acu’? De ce nu a venit dară să spună că nu aveţi unde sta? Auzi tu!… Nicolae stă la subsol… Mâine vii sa-ţi dau cheile. Nu mai staţi acolo nicio clipă. Vai ce rău că nu mi-a spus pân’ acu’.”

După ce am fost la director, m-am dus acasă şi î-am spus lu` tataia că de măine ne mutăm pe magestrală. Când tataia dădu ochii cu domn‘ director, domn‘ director îl certă că de ce nu a spus niciodată:

“-Dară Nicolae, îţi fu ruşine de mine? Pentru ce Nicolae? Pentru ce să stai la subsol? Ai stat cu copilul ăla în subsol atâta vreme fără să spui tu nimica?”

-Aşa am făcut eu rost de casă. Ne-am mutat pe magestrală şi pe mamă-ta am luat-o de la Baba. Propretarul când a auzit s-a făcut roşu şi a aruncat pe mamă-ta pe scări, de s-a făcut rostogol până jos. Când am văzut aşa, am luat oala cu apă fierbinte de pe lampă şi l-am opărit ca să mă ţie minte. Auzi măicuţă, să-mi omoare copilu‘ şi nimic altceva. Auzii că după ce ne-am mutat, la ceva vreme, pe femeia lui o spânzurat-o şi au dat foc la casă cu el legat de fotoliu. Ferească Dumnezeu! Să vă rugaţi mamaie mereu ca să vă dea Dumnezeu numai din cele bune şi de cele rele să vă ferească.

Povestind astfel, lacrimile îi şiroiau pe obrajii obosiţi de trecerea anilor. Ca de fiecare dată, când stăteau împreună la masă, îşi aducea aminte de povara vieţii sale pline de greutăţi şi amărăciuni. Îi era dor de “tataia”, îl iubise enorm şi îi era recunoscătoare pentru tot ce făcuse pentru ea. Deşi se recăsătorise de mult amar de vreme, o făcuse doar pentru copiii ei şi pentru liniştea lor. Încă amintirea lui o chinuia deşi se făcură aproape patruzeci de ani de când el plecase dintre cei vii. Şi încă ce amărăciune îi stăpânea sufletul atunci când se ducea la ei şi le depăna amintiri. Lăsau totul şi o ascultau cu o enormă admiraţie, gândindu-se că ei poate nu ar fi reuşit niciodată să ţină în frâu atâtea ş-atâtea greutăţi. 

-Of mamaie… că tare grea mai e viaţa asta! Exclamă bătrâna întreruptă de o tuse seacă rămasă în urma lucrului la fabrica de cauciuc.  Dac-aţi ştii voi mamaie cum e viaţa la fabrică! Of, Doamne, Doamne! Când ne dădea lapte îl aduceam fetii acasă. Că ne dădea lapte, mamaie. Că lucram la fabrică. Da!

            Toţi stăteau şi o ascultau cu mare atenţie, mai-mai că îi podidea şi pe ei plânsul. Dar, mai ales,  o divinizau. Era un monument de înţelepciune. Cu toţii erau însă invidiaţi, căci vorba-ceea: cine n-are bătrâni, să-şi cumpere.

            Însă, ca tot ce e frumos, nu dură mult şi în curând le ceru să o conducă acasă. Degeaba încercau de fiecare dată să o înduplece, că nu izbuteau nicicum. “Măcar de ar mai fi stat o zi-două” gândeau cu toţii. Dar nu era chip.

După ce maica plecă, Catinca se întinse pe pat şi aţipi un timp. Îl visă pe iubitul ei venind spre ea cu un buchet de mărgaritare, zambind larg cu ochii plini de fericire. Însă atunci când se trezi îşi dădu seama că nu fusese decât un vis frumos. Simţea din ce în ce mai des că nu va mai avea să dureze prea mult. Era de multe ori foarte neglijată şi nu înţelegea de ce un om căruia îi pusese pe tavă sufletul ei în întregime se purta aşa. Nici măcar Maica, cea care de atâtea ori îi fusese aproape, nu putea să înţeleagă faptul că ea îl iubea. O dezamăgise enorm odată, când îi dădu de înţeles că ea nu va lua niciodată în serios relaţia lor. O trata ca pe un copil care nu înţelegea nimic. “Nu pot să înţeleg de ce… gândi Catinca. Chiar maica este un exemplu straşnic… Doar ea s-a căsătorit nu mai târziu de optsprezece ani… Şi a trăit o poveste de dragoste de invidiat, deşi foarte scurtă.” Astfel se lamenta de fiecare dată când stătea singură şi se gândea la el.

Într-una din zile, Catinca se abătu din drumul ei spre casă şi hotărî să îi facă o vizită Maicii. Maica era acasă. Păşi pragul ei şi intră în bucătărie, acolo unde maica îşi petrecea o bună parte din timp. Pe Catinca o îmbie un miros puternic de ciorbă proaspătă, miros care îi aduse aminte de copilăria ei. Când Maica îi văzu reacţia, îşi dădu seama ce se petrecea în mintea ei şi râse cu poftă:

-Mamaie, ciombă! Mai ţii minte? Ce te mai ţineai după fusta mea când erai mică…

Catinca o privi cu o tristeţe amară. Era atât de nefericită. Deşi venise să vobească despre problemele ei, deşi încerca din răsputeri, se simţea de parcă ceva îi ţinea cuvintele în frâu şi nu puteau să iasă. Se tot gândea cum ar putea sa facă, însă într-un final renunţă.

-Maică, am venit să-ti spun că te iubesc…

Maica înţelese însă motivul pentru care ea se afla acolo şi aştepta să-şi adune puterile, ca să-i poată spune ce se petrece.

-Aş vrea măcar tu să înţelegi, continuă Catinca. Apoi se ridică şi o lăsă pe Maica amărâta în urma ei după ce trânti uşa şi o luă în fuga spre stradă.

Mergea pe drum îngândurată şi parcă nu-şi dorea să ajungă acasă. Se hotărî să facă un popas în parc. Dupa câteva clipe şi ajunse în faţa lacului. Ea se privi în limpezimea apei şi rămase neclintită câteva clipe. Observă că nu mai era aceeaşi persoană. În apă se oglindea acum o femeie, o femeie tristă cu ochii pierduţi, o femeie ale căror speranţe începură să se risipească. Deasupra capului ei se unduia lin o ramură de salcie părând la fel de tristă. În curând începu să se întunece. Stelele începură să sclipească. “Oare o fi vreuna steaua mea?” iar lacrimile începură să-i curgă şiroaie. Lacrimă cu lacrimă îi picurau în apa lacului şi se făceau una cu acesta. Îşi aduse aminte de unul dintre cele mai frumoase momente din viaţă ei, când stătu o noapte pe plajă, la mare, în bătaia vântului puternic şi privi stelele căzătoare ce inundau cerul. Şi-ar fi dorit să mai atingă aceeaşi simţire ca atunci măcar o singură dată, să fie fericită măcar pentru un singur moment, să uite de tot şi de toţi din jurul ei, să-şi trăiască momentul. Din păcate însă, în ultima vreme, viaţa trecea pe lângă ea ca şi cum ar fi trecut pe lângă un zid neclintit de piatră. Nimic nu mai reuşea să îi trezească personalitatea pe care o avea odată. Şi toate astea numai din vina lui. Pentru că universul ei se închisese înainte de vreme, tocmai acum, când abia începea să facă cunoştinţă cu lumea din jurul ei. Pentru ea soarele nu mai răsărea, freziile nu mai miroseau, vântul nu mai adia, iar păsările nu mai ciripeau. Trăia într-o lume incoloră care în scurtă vreme avea să o absoarbă irevocabil.  Avea să devină şi ea poate un boboc de trandafir căzut înainte de vreme.

Oare cum reuşise bătrâna să tracă peste atâtea lucrui rele în viaţa ei? Catinca se simţea sleită de puteri, simţea că nu are să o mai scoată la capăt prea curând. Însă aştepta şi ea să prindă încredere şi să meargă să stea de vorbă cu Maica, de care avea atăt de multă nevoie în acel moment.

Într-una din zile merse până la cimitir, la “tataia”, pentru că îşi dorea să o întâlnească şi simţi că o va întâlni acolo. Când ajunse, o zări pe Maica aşezând un buchet de lalele roşii lângă cruce, sărutând-o şi lăsând să curgă câteva lacrimi. Se întoarse spre ea şi îi spuse:

-Catinca, aşa mi-e de dor de el…răsuflă adânc şi continuă:

-Deşi ţi-am lăsat impresia că nu sunt alături de tine, tu ştii bine că nu e aşa. Însă trebuie să nu te pripeşti căci ai tot viitorul înainte.

-Cu ce folos maică? Cu ce folos? Când nu pot să mai simt fericirea, când nu pot să mai simt viaţa şi lumea din jurul meu… Aş vrea să pot fi la fel de puternică, dar nu pot…

-Catinca… nici nu-ţi poţi da seama cât de puternică eşti… însă trebuie doar să ai încredere în tine. Şi ai să vezi că timpul le va rezolva pe toate.

-Da Maică, dar sunt atât de indecisă… şi simt că de mă voi decide, va fi în zadar.

Catinca ar fi vrut însă să se lase purtată de valul vieţii ei, fără a se mai gândi la ceea ce va avea să fie. Dar ea se simţea parcă împinsă de toată lumea de la spate. Era constrânsă de toţi. Privi în jurul său, încercând să-şi golească sufletul de tot ceea ce o îngândurase. Privi spre liliacul înflorit de deasupra capului său, ascultă cântecul păsărilor, fu atentă cum adierea uşoară îi mângâia părul de pe frunte şi îşi dădu seama că până în acel moment ratase toate aceste lucruri minunate. Mergând spre casa, Catinca îşi aducea aminte, cu fiecare pas, că fuseseră momente în care doar minunile naturii îi alinau sufletul mâhnit. Îşi aduse aminte însă şi sentimentul de nimicnicie care îi pătrundea în suflet de fiecare dată împreună cu venirea toamnei. Simţea că sufletul ei se veştejea odată cu frunzele de tei, iar vântul puternic îi răvăşea sufletul, risipindu-se în toate părţile şi dând naştere unei persoane fără de putere şi fără de speranţă. Când zilele erau întunecate şi fără de ploaie se simţea atât de jalnic de parcă nimic nu ar fi putut să o ridice în urma unei cazături zdravene.

Din fericire era primăvară, iar sufletul ei spera sa renască şi să găsească răspunsurile de care avea nevoie pentru a merge înainte. După toate aceste gânduri, avu un sentiment măreţ şi simţi că nu se sfârşise totul, ci era abia la început.

Când ajunse acasă, Catinca se întinse în pat şi îndată adormi. Se pomeni într-o casă veche, într-o cameră semiobscură, cu o carte în mână. Aerul era greoi, învechit. Privi în partea stângă, unde se ridica semeaţă o bibliotecă ticsită. Lângă fotoliu, în partea dreaptă, o carte zăcea aruncată. Pe măsuţă mică din lemn de nuc o aşteapta o cafea fierbine şi aromată numai pentru ea. Aprinse o ţigară şi deschise cartea în locul în care cineva uitase un semn parcă de demult. Paginile cărţii se şterseră însă, Catinca neapucând să zăbovească prea mult cu ochii aţintiţi spre dânsa. Ea îşi ridică privirea şi începu să observe fiecare lucruşor aflat în odaie, le cunoştea pe toate. Le cunoştea poveştile, însemnătatea, puterea: jucărele de pluş, cărţi, ambalaje de ciocolată, albume prăfuite cu sute de poze, trecutul său în întregime. Îi plăcea ciocolata la nebunie, poate pentru că mâncând-o era singurul mod în care se putea simţi îndrăgostită de fiecare dată când îşi dorea. Şi îi plăcea să fie îndragostită. Îi plăcea să iubească. Simţea că ăsta era motivul pentru care ea se născuse şi că puterea ei de a iubi era nemărginită. Fericit cel ce va avea să aibă parte de ea. Şi aşa era cu-adevărat.

Când se trezi, Catinca începu a privi către lucrurile sale. Îi plăcea la nebunie să-şi amintească povestea fiecăruia. Nimic nu ajunsese acolo din întămplare, totul avea o poveste specială şi demnă de amintit. Precum ambalajele de ciocolată. Precum albumele cu poze. Îi plăcea să le privească cu fiecare ocazie, retrăind momente unice. Dar cu ce folos? Oare un om se poate scălda de două ori în acelaşi râu?

 Tanti Melania şi domnişoara Lisette

Tanti Melania era o femeie respectabilă, la vreo patruzeci şi cinci de ani, pe care Catinca o considera de o eleganţă şi un rafinament ieşit din comun. Deşi nu o putea întâlni foarte des, atunci când se întampla, simţea că îi dă o putere şi o încredere în sine pe care nu oricine ar fi putut să i le insufle. O admina enorm şi o considera modelul ei. Îi plăcea să vorbească cu dânsa pentru că simţea că îi cunoaşte întreaga fiinţă şi că o putea aprecia cu-adevărat. Vorbele sale o molipseau de curaj şi de încredere:

-Catinca, tu nici nu îţi poţi imagina cât eşti de spontană. Tu crezi că spontaneitatea se rezumă doar la destoinicia în a da un răspuns potrivit la momentul potrivit? Gândeştete în câte situaţii ar trebui să concurăm pentru a fi apreciaţi având o astfel de calitate. Gândeştete la momente simple, la situaţii -limită, la un simplu cuvânt,  din limbajul trupului, care trebuie înţeles. Ei, acum ce spui? Şi plus de asta, ai o voinţă extraordinară. Eşti atât de ambiţioasă!

Auzind acestea, Catincăi i se umpleau ochii de lacrimi. Aflată alături, domnişoara Lisette era pătrunsă de acelaşi sentiment melancolic şi nu putea să înţeleagă de ce tanti Melania era atât de deschisă în prezenţa Catincăi. Nu pentru că ar fi deranjat-o acest lucru. Însă relaţia dintre cele două nu atinsese niciodată un prag atât de înalt ca în momentul în care avusese loc această conversaţie. Lisette era înmărmurită. Această conversaţie îi indusese o stare atât de agitată încât nu-şi mai găsea locul şi sfârşi prin a se plimba dintr-o cameră într-alta, în speranţa că îşi va găsi liniştea într-un final. Catinca se afla la ele acasă în acel moment. Urma să se întâlnească cu mătuşa sa. Din momentul în care ieşi din casă, plânse în continuu, până ajunse la mătuşa sa. Erau lacrimi de bucurie. Acela fusese primul moment în care îşi dădu seama cât de aproape îi sunt tanti Melania şi domnişoara Lisette.

Domnişoara Lisette era o tânără foarte frumoasă, firavă, de o fineţe rară. Cu alte cuvinte, îi călca cu repeziciune pe urme mamei sale. Catinca o simţea foarte apropiată ei. Când ea voia să spună ceva, Catinca îi completa fraza şi invers. Parcă îşi doreau aceleaşi lucruri. Domnişoara Lisette era singura care o înţelegea pe Catinca în orice trăire sau acţiunea a sa.  Era mereu acolo când avea nevoie şi o sprijinea fără să ezite vreodată. Le plăcea să vorbească amândurora, dar le plăcea să vorbească mai ales una cu cealaltă. Uneori se înţelegeau chiar din priviri, nemaifiind nevoie să mai scoată vreo vorbă.

Într-una din zile, cele două se aflau în parc, pe o bancă. Catinca se uită în ochii prietenei sale şi îi mărturisi:

-Lisette, mă simt foarte rău. Trec printr-o perioadă îngrozitoare şi simt că mă prăbuşesc. Lisette o privi împietrită.

-Catinca? Ce-i cu tine?

-Nu ştiu, dar este îngrozitor. Nu am mai vorbit cu nimeni… Mă crezi? Cu absolut nimeni. Toate necazurile m-au călcat dintr-o dată, iar acum parcă nu vor să mai plece.

-Dumnezeule, Catinca, nu te recunosc!!! Nu te-am văzut niciodată astfel.

Este adevărat însă că de cele mai multe ori Catinca încerca sa pară un om puternic în faţa ei. Se chinuia din răsputeri să nu-i arate ceea ce o măcina şi ceea ce o dărâma pe ea încetul cu încetul. Dar acest lucru nu se întâmpla pentru că nu ar fi avut încredere în domnişoara Lisette. Ci pentru că relaţia lor era una specială.

Catinca începu să-i povestească de unde începea necazul ei. Mătuşa sa era bolnavă şi se părea că nici nu se chinuia în mod special să se trateze, acesta fiind lucrul care atârnase foarte mult în simţirea ei de atunci. Iubitul său avea o perioadă în care nu-şi dadea seama ce voia, iar ea ştia bine acest lucru. De fiecare dată când o simţea mai aproape de el, încerca să o îndepărteze de teama unui eşec, iar prin acest lucru dovedea un egoism exagerat. Catinca avea o perioadă în care începuse să simtă egoismul fiecărui om din jurul ei şi acest lucru o făcea foarte tristă. Ea le-ar fi dat tuturor măcar o rază de speranţă în cazul în care nu ar fi putut mai mult.

-Ştii, mă gândeam într-o zi la egoismul mătuşii mele. Oare nu se gândeşte că dacă nu se tratează aş putea rămâne pe drumuri? Iar pe unchiul nu mai poţi pune bază. Săracul trăieşte în lumea lui. Eh…şi ce frumos era cu ani în urmă, când mergeam împreună la savarină în ziua de salariu… Şi acum îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri-alaltăieri. Mergeam la cofetăria din colţul străzii. De două ori pe lună. Negreşit! Acum cred că nici nu îşi închipuie că ar fi existat vreodată momentele astea. Foarte trist! Dar ce să-i faci? Aşa e viaţa: nemiloasă, ş-apoi dacă totul ar fi numai fericire, probabil că ne-am fi plictisit demult. Dar mă întreb: oare de ce toate rele vin aşa gramadă? Nu ar putea lăsa măcar un răgaz?

-Dar şi tu, Catinca, nu laşi să treacă nimic neobservat. Mai dă-le pace şi gândeştete şi la tine. Acordă-ţi mai mult timp şi vei vedea ce satisfacţii vei avea. Pe de altă parte tu eşti dependentă de prezenţa oamenilor în jurul tău.

-Mă gândeam într-o zi, dacă a fi luminat înseamnă a putea să te lipseşti de tot ce acum crezi că îţi este necesar… fără a simţi… Şi am momente în care mă simt atât de hedonistă… Şi implicit vinovată. Dar nu mă pot abţine. În ziua de azi, în care ispita este mai ispititoare ca oricând. Probabil că asta înseamnă înţelepciunea. Of…! Şi atunci sunt atât de slabă!            Oare unde o fi găsit tanti Melania atât de multă ambiţie în persoana mea? Deşi, nu ştiu de ce, am multă încredere în cuvintele ei.

-Nu aş putea vreodată să condamn hedonismul. Adică… aş crede că ai înţeles deja asta. Chiar nu pot să văd ce e rău în asta… Mai cred că cine spune în ziua de azi că nu este hedonist, minte. Iar cel care zice că se lipseşte de toate şi de toţi iar minte. Oare e posibil? Arată doar la suprafaţă. Poate cândva vor fi fost unii care au atins înţelepciunea. Dar nu cred că vor fi avut atât de multe oportunităţi… Ei? Ce spui?

-Da, cred că ai dreptate într-o oarecare măsură.

În ziua următoare, Catinca fu invitată la teatru de către prietena ei. Era o activitate obişnuită pentru ele şi o preferau multora. Lisette o invită să vadă punearea în scenă a Annei Karenina, romanul preferat al Catincăi.

Piesa i se păru Catincăi un fiasco. Fusese atât de dezamăgită… Faptul că decorurile fuseseră cu adevărat sărace devenise însă un lucru atât de neînsemnat.

-Doamne! Cum să ignori moartea copilului? Nu-i venea să creadă. Piesa i se păru o ofensă la adresa marelui autor şi la adresa unor trăiri atât de pasionale care, probabil, nu fuseseră înţelese nici pe departe. Însă nimeni nu se poate aştepta ca o punere în scenă să se poată ridica măcar la jumătate din valoarea obiectului de artă original, continuă ea. Pentru că literatura prin esenţa ei este cea mai sensibilă şi măreaţă dintre arte. Îţi dă posibilitatea să faci totul dintr-o dată:  să pictezi, să sculptezi, să cânţi… şi cred cu adevărat în asta. Şi pe de altă parte, este trăire prin excelenţă. Dacă poţi să faci literatură, atunci poţi spune că trăieşti.

 Ceva ce nu merită nici cea mai mică lacrimă şi nici cel mai mic gând

Cred că orice om s-a întrebat măcar o singură dată în viaţă de ce viaţa îl târăşte prin noroi, de ce îl loveşte cât mai des cu putiinţă, de ce nu dă doi bani pe el? Aşa se întreba şi Catinca mereu. Catinca simţea că viaţa e mizerabilă şi că trebuie să plătească groaznic de mult pentru cea mai mică clipă de fericire. Şi era fericită numai atunci când era cu el. Şi în ultima vreme chiar îi crease impresia că o iubeşte mai mult decât oricând. Însă pentru fiecare lucru frumos de care avea parte, parcă în loc îi era sfâşiată o parte din sufletul ei. Însă cu prilejul ultimei lor divergenţe îşi dădu seama că totul se datorează numai acelui lucru, care nu merită nici cea mai mică lacrimă şi nici cel mai mic gând. Deşi de această dată exista neşansa de a-l pierde definitiv:

-Măcar ştiu că am încercat totul.Of!… Dar cum aş putea să trăiesc astfel…?

Din păcate Catinca părea să vrea să trăiască acceptând toate umilinţele mai degrabă decât să rămână fără el. Atât de mult îl iubea. Şi uneori avea impresia că nu o ia nimeni în serios. Era atât de tristă! Iar el ar fi renunţat oricând. Oricând. Era atât de comod încât nu ar fi făcut niciun sacrificiu pentru ea. Nici măcar pentru el. Chiar şi el trăia acum într-un stres inimaginabil.

Ea nu simţise niciodata ura pe care o simţea acum. Dar această ură nu era pentru el. Ci pentru acel lucru care nu merită nici cea mai mică lacrimă şi nici cel mai mic gând. Acel lucru trăia, era viu în viaţa ei şi nu o lăsa să trăiască. Vorba românului: “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Astfel se întâmpla şi în cazul ei. Şi era conştientă, căci fusese numai vina ei. Numai ea alimentase totul. Dar numai din omenie si fără niciun gând rău ascuns.

A merita este un lucru foarte de preţ şi din păcate puţini oameni realizează că atunci când meriţi ceva sau pe cineva, atunci eşti o persoană demnă de toată lauda. De aceea aceşti oameni îi poţi întâlni foarte rar. Atunci când îi spui cuiva “nu meriţi”, de foarte puţine ori aceea pesoană înţelege greutatea cuvântului “merit”, mai ales în ziua de azi, când absolut oricine are impresia că totul i se cuvine. Din păcate ţi se cuvine numai atunci când meriţi. Totul are legătură, iar fiinţa umană este concepută numai din semntimente şi caracteristici interdependente. Dacă nu este una, atunci nu este nici cealaltă. Poate că nici Catinca nu merita. Poate că nu i se cuvenea. Însă mai avea mult până să descopere realitatea. Căci deocamdată nu mai înţelegea nici ea nimic. Nu mai înţelegea nici ce se întâmpla cu viaţa ei, nici măcar cine era.

În fiecare moment, în fiecare secundă ea se gândea numai la el. Parcă îi vedea chipul aievea, îşi dorea sa nu îi mai despartă nimeni niciodată. Numai că asta era imposibil, şi mai ales pentru că de fiecare dată cănd lucrurile deveneau mai serioase el o îndepărta, fiindu-i frică. Lui îi părea totul atât de simplu. Bineînţeles, ca atunci când nu depui niciun pic de efort. Implicit, nici nu meriţi să se depună vreo fărâmă de efort pentru tine. Şi avea momente în care îşi dorea nespus să renunţe. Îşi dorea mai mult ca oricând, şi acum, să poată renunţa definitiv. Să se termine totul ca şi cum nu ar fi existat nimic niciodată. Dar de fiecare dată el ştia să repare totul. De fiecare dată ştia să spună vorbele care urmau să-i aline sufletul negreşit.

Iubitul ei nu era o persoană atât de rea precum îl vedeau alţii. Putea fi şi romantic şi protector, dar, mai întâi de toate, iubitor. Ea îl cunoştea destul de bine. Ştia că o iubeşte foarte mult, dar uneori făcea nişte greşeli minore, dureroase. Toate acestea numai din  infantilitate. Iar infantilitatea, bineînţeles, se datora numai acelui lucru, care nu merită nici cea mai mică lacrimă şi nici cel mai mic gând. De fapt, acesta din urmă ar putea cuprinde toate relele din lume, sau poate doar o parte, depinzând de la om la om.

 Ce s-a pierdut şi pierdut a rămas definitiv

Întâlnindu-se cu una dintre prietenele ei, Catinca fusese împreună cu aceasta în parc. Aleseră acest loc pentru că era toiul primăverii şi florile erau înflorite şi tufişurile verzi. Privind către un tufiş cu nişte floricele mici şi galbene, Catinca îşi aminti cu plăcere de grădina din faţa casei unde copilărise ea. Acolo erau foarte multe. Când înfloreau prima dată se grăbea sa culeagă câteva ramuri şi le ducea acasă. Îi plăceau florile nespus de mult şi o impresionau în mod deosebit. Îi plăcea să le planteze, să le îngrijească, să le miroasă şi să le privească.

Tot ceea ce îi amintea de lucruri frumoase o încânta în mod deosebit. Dar pe cine nu încântă amintirea frumoasă? Şi eu uneori am impresia că trăiesc în trecut şi parcă uneori regret, însă de cele mai multe ori chiar mă simt foarte fericită. Dar ce se întâmplă însă atunci când amintirea este frumoasă şi în momentul în care te gândeşti la ea te cuprinde tristeţea? Pentru că nu mai este nimic la fel. Nu a mai rămas nimic din tot ce era. Şi totuşi este atât de frumos când te gândeşti. Astfel se gândea şi ea şi îi veneau mereu în gând prieteniile pe care ea le pierduse. Le pierduse numai din vina ei. La un moment dat începuse să i se pară că trăia numai pentru un singur lucru. E uşor să-ţi dai seama. Căci aşa fac toate. Şi apoi regretă. Iar dupa aceea o fac din nou, uitând cât de mult rău le-a provocat prima greşeală. Dar niciodată nu se învaţă minte. Şi asta nu e singura greşeală. Mai sunt o mulţime. Dar discuţia asta probabil că ar dura mult prea mult, iar timpul trece repede. Şi aşa dintr-o greutate treci în alta.

Am folosit cuvântul “timp”. Oare ce înseamnă timpul? Cred că este destul de greu să îi dai timpului o definiţie. Dar ca să poţi să defineşti un lucru cel mai simplu ar fi să începi prin a te gândi prin ce nu poţi defini acel lucru. Astfel, ne putem gândi  că timpul nu stă pe loc, deci el trece. Însă cu asta nu sunt de acord. Cum trece timpul? Sunt mai degrabă de părere că noi trecem pe lângă el şi nu ne bucurăm de prezenţa lui îndeajuns de mult. În al doilea rând, timpul nu are măsură, zic unii. Şi nici cu asta nu e de acord. Căci este foarte scurt. Dacă nu ar avea măsură, cum am putea trece pe lângă el? O altă manieră de a privi problema este aceea de a vedea timpul din interior, ca şi cum noi am fi timpul şi timpul ar fi noi. Ceea ce nu este întru totul fals. Căci noi facem cu adevărat parte din timp, iar timpul face parte din noi. Aşa cum timpul este scurt aşa şi viaţa, aşa şi fericirea, care, spun unii, nu poate fi atinsă niciodată de fapt.

 Din floare în buruiană

“De ce ţi-e frică nu scapi. Poate că redundanţa acestei construcţii fără pic de sulfet înnebuneşte auzul fiecărui om care speră. Parcă îi trage pământul de sub picioare cu o cruzime implacabilă. Devine jalnic, lamentabil. Nu este bine să încerci să cauţi înţelesuri. Priveşti doar ceea ce ţi se arată şi este de ajuns să înţelegi destul. CEEA CE nu vrem să înţelegem unii dintre noi. Cel mai ciudat este atunci când tristeţea şi amărăciunea se tranfsormă în dizgraţie, în ciudă, în silă. Nu mai ştii ce să crezi şi ai impresia că totul este bine. Parcă prin starea asta nu ai mai trecut niciodată. Şi uite ce simplu este acum. Atunci când te aşteptai mai puţin ca această stare să te cuprindă, atunci a venit lânga tine. Şi totuşi ştii bine că este o himeră. Te afli într-o stare comparabilă cu acalmia, deşi ti-e greu să crezi. Pe faţă îţi zace un rictus violent, şi dacă ieşi din starea provocată de anumite circumstanţe, îţi dai seama că te păcăleşti. Când spun asta mă uit în oglindă şi observ că mi-e silă. Mi-e silă de tot.”

 Şi dacă…

“Titlul acesta îmi aduce aminte de o poezioară naivă care o compusesem cand eram prin liceu … parcă. Oricum nu are nicio legătură cu aspectul ăsta, deoarece mă gândeam aşa… nu ştiu de ce, că poate chiar nu există?… Ca orice om am şi eu momente de îndoială. Asta pentru că am ajuns la concluzia ca nu e totul chiar aşa de rău, decât dacă faci tu să fie astfel. Este destul de greu să ajungi la concluzia asta, într-adevăr, dar odată ce ai ajuns este destul de simplu, cred eu. Aşa că vă invit pe toţi să purcedem în acest hibrid… să aflăm dacă există sau e doar o impresie.”

Aceste lucruri îi treceau ei prin cap, în timp ce asculta la radio o emisiune în toiul nopţii. Persoana care ţinea emisiunea tocmai spunea că uneori când se află în metrou se gândeste atât de profund la unele lucruri, încât îşi face griji că ar putea sa o audă cineva… Ciudat sentiment. Sau că urlă în lăuntrul ei … sau că poate vorbeşte tare, fără să-şi dea seama. Îi este teamă ca cineva să îi audă gândurile ascunse. Ar fi groaznic…

Deseori ea cădea pe gânduri, însă în ultima vreme se liniştise foarte mult. Câteodată chiar se simţea golită de gânduri. Normal că şi ea simţea nevoia uneori să fie singură, sau cu fetele, sau să doarmă până se sătura.

 Unele lucruri durează mai mult decât poţi crede

Catincăi îi plăcea să observe oamenii din jurul său cu antenţie, uneori părăndu-i însă un lucru nu prea fericit momentul în care începea să descopere prea multe. De exemplu persoanele care erau ahtiate după bani. Adică, parcă toţi din jurul său începuseră să o dezamăgească profund, descoperind câtă iubire există pentru material, şi cum sub pretextul slăvirii spiritualităţii, unii dădeau dovada alegerii unui stil de viaţă extrem de fals, îngrozitor de ipocrit. Deja încerca să nu se mai gândească la asta pentru că era o persoană  mult prea sensibilă şi resimţea aceste lucruri mai mult decât oricine. Aşa îi plăcea ei sa spună mereu despre ea. Dar avea dreptate într-o oarecare măsură.

Probabil că de cele mai multe ori întâmplările văzute prin prisma Catincăi par mult prea triste şi mult prea pesimiste, dar sunt foarte dese momentele în care este foarte fericită. Numai că monotonia vieţii o face să nu guste bucuriile cu aceeaşi intensitate.

De exemplu, era fericită când îşi dădea seama ce carcater integru avea, nepretându-se la tot felul de mici mizerii care o scârbeau tot mai mult pe măsură ce le descoperea prezente în firile celor din jurul său. Printre acestea se număra şi aroganţa. Este inutil să vă explic cât ura acest lucru pentru că mi-e imposibil  să o fac utilizând doar cuvinte. Iar lista continuă dar e bine să acorzi mai mult spaţiu lucrurilor mai importante. Adică, într-adevăr e dureros când o persoană, pe care o consideri mult superioară ţie, chiar un model, te dezamăgeşte profund. “În fine, astea sunt nişte lucruri de fineţe de care nu toţi sunt preocupaţi. Cu atăt mai mult ignoranţii.”

“Şi apropo de lucrurile fericite, atunci când durează mai mult decât poţi crede, eşti uşor uimit, destul de plăcut surprins, starea pe care o trăieşti este aşa un amalgam… Când vine vorba de lucruri previzibile, parcă totuşi speri aşa mult să fie altfel, încăt atunci când îţi dai seama că s-a întâmplat de fapt imprevizibilul, deşi te miri, nu exalţi. Pare paradoxal, dar cam asta e trăirea mea.”

 Miroase a iarnă

“Oare câte persoane înţeleg asta, oare câţi pot mirosi iarna?… Cred că depinde de gradul de romantism din fiecare suflet. Binînteles gradul de înţelegere creşte proporţional cu cel de romantism. E o părere strict personală. Nu am întrebat pe nimeni, sinceră să fiu, ce părere are despre asta. Apropo, cât de superficiali par a fi unii oameni!!! Acum îmi vine în cap o treabă amuzantă: cum ar fi să-i spui cuiva că nimeni nu este modest, afară de tine?”

Batista

Pentru că citise o povestire foarte impresionantă cu câteva zile în urmă, Catinca încerca acum să-şi dea seama de ce un anumit fragment din aceea povestire o sfâşiase. Era un fragment din “Batista”, o povestire de-a lui Ryonosuke Akutagawa, fragment în care erau descrise reacţiile unei femei care îi dădea de veste profesorului fiului său că acesta din urmă şi-a pierdut viaţa. Contextul pălea de-a dreptul în faţa superbei descrieri a femeii, pe care nu o pot reda mai bine decât scriind-o întocmai: “În vreme ce vorbeau, profesorul observa ceva ciudat: nici felul de a fi, nici comportarea vizitatoarei nu vădeau prin nimic că i-ar fi murit fiul. În ochi nu avea o lacrimă. Iar glasul – glasul îi suna obişnuit. Ba mai mult decât atât, pe la colţurile buzelor îi înflorea licărul unui zâmbet. De aceea, dacă cineva ar fi privit-o numai, fără să-i audă cuvintele, s-ar fi gândit poate că femeia discuta despre obişnuite mărunţişuri zilnice. Profesorul găsi acest lucru straniu.(…) În secunda aceea profesorul îşi aruncă întâmplător privirea către genunchii ei. Femeia îşi sprijinea de genunchi mâinile în care ţinea batista. Lucrul acesta în sine nu era cine ştie ce descoperire. Dar în aceeasi clipă, băgă de seamă că mâinile vizitatoarei tremurau foarte tare. Şi observă că ea, pesemne forţându-se să-şi înăbuşe tulburarea, frământa din răsputeri, cu amândouă mâinile batista, gata-gata s-o rupă. În sfarsit, văzu ca între degetele-i subţiri, colţurile brodate ale mototolitei batiste de mătase tresălta ca de adierea unui vânt… Biata femeie zâmbea cu chipul pe când, în realitate, toată fiinţa ei hohotea de plans.” Acestea o impresionau atât de tare pe Catinca încât începuse să se întrebe de ce se întâmpla acest lucru. Şi ajunse la o concluzie: şi ea era la fel. De ceva timp chiar începuse să îşi ţină sentimentele numai pentru ea pentru că ajunsese la concluzia că se chinuie prea tare să se facă cunoscută. Tocmai de aceea nu mai rămânea niciun pic de mister în jurul său. Poate asta era şi cauza tuturor problemelor sale. S-ar fi putut şi asta. Însă batista ei aproape că se rupsese deja. Oare mai era cale de întors?

Şi dacă există, ce e?“Greu de spus. Dar în condiţiile în care mă aflu, nu prea mai cred că există. Tocmai eu spun asta? Tocmai eu?? Da. Tocmai eu. Se pare totuşi că lumea se mai şi schimbă. Nu rămâne la fel. De ce? Bună întrebare? Poate că nu se schimbă, ci doar trece printr-un lung proces de formare, care durează până la fârşitul vieţii. Îmi vine să râd de ce spun. Numai că uneori îmi dă aşa o stare, că vorbesc într-una. E bună la ceva deci. Deci există! Oare? Asta rămâne de văzut. Când? Toate la timpul lor! Ce clişeu nu-i aşa? Dar adevărat. Ce zăpăcită sunt! Ce stări îmi crează! Da, m-am hotărât! EXISTĂ! Nu vreau să dau prea multe explicaţii. Doar atât e suficient. Chiar mai mult decât atât.” Între vis şi realitateFusese prima noapte în care Catinca visase un miros. Chiar un superb miros de parfum, dulce şi elegant, un parfum pe care nu îl mirosise niciodată. Visase până acum sunete, muzică… cam tot ce ţine de auz, dar era pentru prima oară când visase un miros. Straniu! Oare câtă lume a visat până acum mirosuri? Nici măcar nu putea să-şi amintească exact în ce circumstanţă visase acest miros.. Fusese atât de mirată încât uitase toate detaliile. Restul? Fleacuri! Văzuse mai demult un film pe care i-ar fi plăcut foarte mult să-l păstreze însă nu a reuşit să-i afle numele original. Era un film care descria starea de visare întocmai, foarte interesant părândui-se ei că atunci când cineva încerca să aprindă lumina nu reuşea, rămânea închisă şi când încerca să o stingă, rămânea aprinsă. Întocmai ca în vis. Acum Catinca visase un miros! Poate că oricine ar dori să încerce o asemenea senzaţie. Pentru că visul face parte din viaţă. Şi e frumos să-l cunoşti în toate limitele sale. Incendiu pe Magheru

“Ploaie. În sala călinesciană ce dădea chiar spre colţul blocului la parterul căruia se afla un cazino, pe care atârna un banner imens ce făcea reclamă la un produs bancar. Pe partea dreaptă, un alt bloc acoperit în mare parte de un alt banner. La mijloc, crengi de copac. Printre ele, luminiţe. Un bloc din care se vedea doar o mică parte, aflat lângă cel din partea dreaptă, trei balcoane dispuse ca un podium, ce păreau în flăcări.

Scaunul de lângă uşa, prima săptămână.

Stropii de ploaie se scurgeau oblic spre partea stângă, furtun de pompieri. Îl întreb pe colegul din stânga mea:

-Arde, aşa-i?

-Da, arde, răspunse neinteresat parcă.

La ştiri, nimic.

Săptâmâna următoare, acelaşi scaun.

Ploaia a încetat demult. Privesc din nou spre fereastra cu pricina. Balcoanele încă sunt în flăcări. Nimeni nu mai încearcă să le stingă. Nici măcar ploaia.”

 Valentina

Într-o seară, Catinca îi telefonă celui mai bun prieten al său:

-Am văzut-o pe Valentina…

-Pe Valentina?

-Da… Eram în metrou, mă întorceam spre casă.

Valentina stătea în faţa ei pe scaun. Avea în mână o sacosă mare în care avea nişte baloane colorate care păreau a fi pline cu apă. În spate avea un rucsac. Era încălţată cu nişte bocanci de munte. Valentina avea aceeaşi ochi mari şi rotunzi, ca ultima oară când o văzuse. Trecuseră în jur de şase ani de când o văzuse ultima oară. Singurul lucru care intervenise odată cu trecerea anilor erau nişte riduri ascuţite sub ochi. Dar era la fel de frumoasă. Valentina îi observase privirea Catincăi, căci şi ea o privea. Cu siguranţă o recunoştea. Privirile lor se întâlneau odată la câteva secunde. Când privea drept în faţă, Valentina abia se abţinea să zâmbească. Câteodată ceda, iar gura i se lungea într-un zâmbet larg, de parcă era nebună. Râdea deci,  în metrou, de una singură. Când a coborît din metrou, Catinca a folosit uşa din stânga, iar Valentina pe cea din dreapta. Merseră fiecare în direcţia opusă, parcă fiecare dintre ele dorea să ajungă lângă cealaltă, aşa fel încât drumurile lor să se intersecteze. Valentina a ocolit scările şi a ajuns din nou lângă Catinca, urcâd treptele împreună. Tot drumul spre casă, Catinca fu bântuită de amintirea  zilei în care o cunoscuse pe Valentina. Fusese absolut fascinată de persoana ei. Era frumoasă, incredibil de deşteaptă şi neobişnuit de spontană. Catinca era răvăşită de persoanele spontane, dar Valentina avea în jurul său o aură pe care toţi cei din jurul său o observaseră. Era o persoană  foarte specială. Îi vedea în minte ochii mari si rotunzi, dar era chipul cel de acum şase ani, când era mult mai tânără. Când o cunoscuse, Valentina lucra la un ziar studenţesc. Avea o privire ucigătoare, iar secretul i-l puteai citi imediat în ochii jucăuşi. Catinca se gândi că dacă ar fi fost bărbat, probabil că Valentina ar fi fost singura femeie pe care ar fi putut să o iubească vreodată.

Îşi amintea de o plimbare prin Cişmigiu, într-o noapte cu cer senin şi lună nouă, când Valentina cea fantastică se aşezase întinsă în iarbă şi privea la stele şi zâmbea larg, iar ceilalţi o priveau pe ea.

-Valentina avea riduri pe faţă. Arăta de vreo treizeci de ani. Nu-mi vine să cred cât timp a trecut. Uitasem complet de aceea perioadă a vieţii mele.  Şi ce frumos era! Ce încântătoare e Valentina! Mai ştii când mi-ai prezentat-o? Din prima clipă ţi-am spus că e fantastică, iar tu mi-ai zis că aşa este. Păcat că era tristă, dar era aşa de tristă, încât nici nu puteai să observi. Dacă nu-mi spuneai tu, nu aş fi ştiut niciodată. Parcă acum, când am văzut-o, era la fel de tristă. Iar zâmbetele care o încercau fără motiv… ştii cum? Râd ca să nu plâng. Am văzut-o de maxim trei ori, dar nu o voi uita niciodată. Acum o cunosc, pentru că îi semăn.”

Iar din aceea seară, pentru câteva zile, ea funcţionă ca o madlenă, amintindu-şi, rând pe rând, de farsa cu gogoşarul, de locotenent, de serile cu plimbări lungi prin politehnică, de clipele minunate din aceea vreme. Pe locotenent nu şi-l mai amintea foarte bine. Adică nu-şi mai amintea chipul său, dar cu siguranţă îşi amintea cât de repede se îndrăgostise de el. De fapt, nu ştia nici ea dacă era dragoste. Dar el era la fel de fascinant ca şi Valentina. Doar că era bărbat. Şi era frumos. Şi avea ochi albaştri şi părul şaten. Din păcate proaspăta lui soţie îl aştepta în Franţa, iar la câteva zile după ce Catinca îl întâlnise, el plecă din ţară pentru totdeauna. Îi spusese celui mai bun prieten al Catincăi că ea are un je ne se qouis… Era atât de fericită când aflase asta, precum un copil care îşi deschise cadoul de Crăciun. Dar plecarea lui o mâhnise amarnic. 

 Am uitat să cobor din metrou la prima staţie “Cele mai frumoase gânduri îmi vin in minte numai atunci când merg singură cu metroul. Înevitabil, mintea îmi este încţoşată cu diferite idei, pe care, de cele mai multe ori, ajung să le uit la prima staţie. Uneori simt că nu-mi găsesc locul, sau că nu ajung unde trebuie. Sau, doar din teama de a le pierde, prefer să mai ramăn încă o staţie. Dar, din păcate, de această dată am uitat să cobor. Deşi trebuia. Mă transform într-o bătrână?” 

Poiana lui Mayuma- reloaded e un cenaclu virtual, primul de acest fel din blogosfera românească. El se adresează în primul rând scriitorilor debutanţi, dar va invita periodic şi scriitori de notorietate pe care îi va convinge prin mijloace specifice să publice fragmente din operele la care lucrează. Comentariile vor fi moderate de mine dar cititorii vor avea dreptul să-şi exprime liber opiniile şi imresiile, în măsura în care acest drept respectă regulile bunei-cuviinţe şi a unei netiquete, adică vor fi politicoase şi la obiect. Sper să vă bucuraţi şi să colaboraţi cu noi. Vă aştept cu mare încredere!

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!